Wireless phone and romanian journalism

Declaratia drepturilor omului 1793, preluata in toate constitutiile din lume incepe :

«In democratie, puterea ii apartine cetateanului, sa faca ce vrea, cat timp nu ii dauneaza altuia.» In Constitutia Romana, « cat timp nu dauneaza altuia » a disparut, garantand guvernantilor fuga de responsabilitate, endemica la romani.

Un articol simpatic al d-lui Plesu trateaza « teama » de ziaristi.

 http://www.adevarul.ro/andrei_plesu_-_opinii/Atentie-_Ziaristi_7_566413356.html 

Lucram in Primaria mare si incercam sa ma feresc de excesele ziaristilor.

Aparea un corespondent, platit la pagina, agramat in domeniu. Intelegea sub 50% din ce auzea. Preda « materialul » unui redactor. Si el intelegea partial, redacta textul si mergea cu el la Redactorul-Sef. Care nu intelegea tot, dar ii dadea titu bombastic.  

Un exercitiu practic de presa, asemanator « telefonului fara fir » la prescolari. 

In fuga dupa rating, ziaristi slabi transforma urgent tantarul in armasar, sau vice-versa.

Dupa expozitii de succes, am fost intervievat de zeci de ori. Solicitam sa-mi dea sa citesc materialul, inainte de publicare. Mereu apareau greseli, mai ales din confuzii. Prin scurtarea materialului extins, dreapta devenea stanga, iar albul devenea negru. Sau invers.

Hotul ramane cu un pacat, iar pagubasul cu zece. Asa si cu ziaristii. O singura data am primit de 2 ori textul, la verificat, de la un ziarist francez de frunte. De multe ori am vazut textul doar gata publicat, avand numeroase greseli si confuzii.

Nu de mult am acordat un interviu unei reviste canadiene. Redactorul roman, coplesit de responsabilitate, a scris, cu lux de amanunte, 8 pagini A4. I-am spus ca poate iesi un ghiveci, la prescurtare. In textul publicat apar suprapuneri, 2 amuzante, dar una pare jignitoare pentru un prieten. La insistenta redactorului tanar, nedumerit, de ce nu am publicat fotografiile din 1991, i-am povestit :

Le-am aratat in 1993d-lui M.Oroveanu (director la Oficiul Organizare Expozitii), care a fost impresionat. M-a recomandat d-lui Liiceanu, care m-a primit la Humanitas. Dansul visa la ceva fals, bucolic, in genul cartii « Eterna si Fascinanta Romanie »,

http://www.supercarti.ro/stiri/bibliofilie_scumpa___o_carte_cat_un_munte_de_bani.html 

  Si s-a abtinut cu greu sa nu le arunce pe jos.

Dar mi-a spus indignat: « Nu suntem nici chiar atat de urati ! »   

Ei bine, in textul publicat in Canada scrie concis :

 « In 1993, Directorul Muzeului National de Arta Contemporana (infiintat in 2003), indignat, mi-a aruncat fotografiile pe jos ! »

Noroc ca am vorbit cu Mihai si i-am povestit ce s-a intamplat. Si el a patit-o cu ziaristi de duzina. Care transforma ce zici tu – in ce cred /vor ei. Asa ca si el este tabacit. 

Am ras cu pofta impreuna.