O greata memorabila

Am facut armata in 1969 dupa absolvirea facultatii. Supravegheam cu prietenul meu Serban executia unor constructii la Facultatea de Marina Constanta. Masa la cantina trupei era infecta. Si « variata » : o zi Balastru /orez, o zi Fasoi /fasole, o zi Grumpi /cartofi. Si din nou da-cappo-al-fine. Cum noi eram sefii, mai faceam rost uneori de cate o rosie. Dar ne era dor de fructe.

Structura de beton a depozitului de alimente si a cantinei erau aproape terminate. Se executau terasamente la drumurile de acces. La infrastructura se folosea multa piatra sparta. Maiorul a programat 2 basculante sa mearga dupa piatra sparta. Plecau la cariera cu soferi si cate 2 soldati solizi, spargeau piatra si o incarcau. Nu prea aveam ce face. Hai si noi cu ei. Zis si facut.

Treceam pe langa o vie nesfarsita. Era inorat la mijloc de septembrie. Cum era sambata dupa masa, mi-a venit o idee. Am oprit un camion la intrare. Era doar paznicul. Auto-vehicolele armatei nu aveau judet pe numar, doar A. I-am spus paznicului ca venim de la Vanjul Mare, din Dolj, si nu am vazut fructe de cateva luni. Ne lasa sa luam si noi cate un ciorchine ?

Omul sensibil, avea un fiu la armata, ne-a aratat unde era o ladita cu struguri, unul si unul. Alt camion a oprit dupa cca 700m. Soldatii au trecut pe sub sarma ghimpata si au umplut sacul din polietilena cu struguri. Ne-am intalnit la cariera. Unul din soferi avea o pana, greu de reparat la camionul mare si vechi. Soldatii se cazneau sa sparga si sa incarce pietre. Noi, teristii, ne cazneam sa ne indopam cu struguri. Cred ca am infulecat macar 2kg fiecare. Ne era si sete.

Nu erau spalati si nu aveam deloc apa. Piatra vanata cu care fusesera stropiti abundent ne-a facut gura punga. Senzatia era atat de neplacuta incat ne-am clatit de cateva ori gura cu apa din mare. Tot era mai bine. Am baut si cate 50g de slibovita la un birt, altceva nu aveau. Senzatia de scarba ne-a ramas. Nu mai spun ce efect a avut seara, ajunsi la unitate. Pana de curand mi-a ramas drept cea mai remarcabila greata in memorie.

Am regasit senzatia de scarba nestapanita la sfarsitul jurizarii la concursul AAFR.

70% dintre poze nu meritau nota 1 din 10. La peste 3 mii de poze defilate in 2 zile, nu le mai suportam pe cele stereotipe dupa retete. Sunt satul de sutele de poze cu reflexe intoarse pe dos. De sute de poze cu apa miscatoare, pozate cu timpi in zeci de secunde. De pozele stridente din tari indepartate, facute fara har cu aparate scumpe, cu culori insuportabile.

Portretul este o interactiune intre lumina, subiect si autor. Daca lumina este jalnica, subiectul fortat si autorul fara har, ce sa iasa ? Sa fie clar, la un concurs serios se apreciaza rezultatul, fotografia, nu subiectul, aparatul, locatia, sau procesarea. Desi dupa rezultate, nu s-ar zice. Avalansa de poze intamplatoare iti face sa rataceasca privirea pe ele. Nimic nu o opreste. O fi atat de greu sa folosesti si creierul ?

Trebuie sa recunosc ca am vazut si cateva fotografii foarte bune. Poate 60 din 3.400. Mai trist, cam 10 dintre ele nici nu s-au clasat in primele 20 ale categoriei, prea iesite din norma. Si orice juriu da o solutie de compromis. Asta este. Poate voi reveni asupra temei.