Cu vele prin delta si Marea Neagra – 1972

Continuare a postului din :

http://www.ap-arte.ro/ro/blog/personal/articol/cu-olandezul-zbur%C3%A0tor/129/6811.html

Odihniti dupà somnul reconfortant în paturi veritabile, la adàpost de vampirii mititei, am plecat veseli, fàrà sà luàm cu noi canistra cu apà si perechea de pantofi pusi la uscat.

Lacul Razelm ni s-a aràtat în fatà. La început ostil, cu vânt în rafale si valuri scurte. Invàtati minte din ajun, am plecat doar cu vela micà, tinând directia spre forma bombatà a insulei Popina. Trecuti dincolo de Popina, ne-am îndreptat spre Enisala.

Numai o orà si 20 de minute ne-au trebuit pentru a traversa întinderea nesfârsità de ape, împinsi de vânt travers. Am vrut sà vizitàm cetatea Heracleea, dar a trebuit sà renuntàm. O dragà galbenà bloca cu tuburile ei canalul Babadag. Cotul de 3 metri permitea bàrcilor pescàresti sà treacà în sus si în jos. Dar era insuficient la catargul nostru de 7 metri.

Ne-am întors in Razelm, coborând spre sud. Vântul era usor si valurile mai mici. A iesit si soarele. Pentru prima datà regretam cà vântul ne poartà prea repede. Faleza de stâncà de pe mal alterna cu lagune. Cu pânzele deschise larg, ca un fluture, Olandezul nostru a depàsit capul Dolosman si Bisericuta, poposind în apus la Jurilofca. Am tras la edec pânà la capul canalului, rotund ca un sens giratoriu.

Ne bucura vântul potrivnic pe canal. Vom avea vânt purtàtor a doua zi.

Am scos barca din apà si am asezat-o pe cauciucurile pe care le târâiam dupà noi. Apoi ne-am culcat în ea, acoperiti de velà.

Noaptea, în jurul orei 2 a început sà plouà torential.

Apa care se prelingea pe velà ne-a inundat. Alergând în ciorapi prin noroi, la lumina fulgerelor, ca în spectacol de sunet si luminà, am agàtat de streasina unui antrepozit o velà de rezervà, legatà la celàlalt capàt de catarg. Ne-am càrat calabalâcul la adàpost.

Am tras o duscà de tàrie, preventiv contra ràcelii. Ni se fàcuse foame. Buna dispozitie ne-a revenit. Am deschis niste conserve si le-am mâncat cu poftà pe întuneric.

Era ultima noapte pe care o petreceam în 3. Juniorul Serban nu avea permis de frontierà si trebuia sà ne pàràseascà. La Bucuresti îl astepta familia îngrijoratà. A doua zi, cerul era tot înnorat. Dimineata am urcat toti trei pânà în centru.

Noi, « navigatorii », ne-am fàcut cumpàràturile si corespondenta.

Cu regret, pustiul si-a luat ràmas bun. Autobuzul îi pleca spre Constanta la ora 13.

Am coborât în port. Ne-am imbarcat pe la ora 14. In formatie redusà, am pornit sà traversàm lacul Golovita, spre Gura Portitei. Desfàsurând focul genovez de la prova, am servit eu însumi de pânzà pânà la iesirea din canal. In umbra de vânt a falezei, am trecut prin câteva perdele de stuf, iesind în lac. De data asta nu mai era de glumà.

Un vânt puternic de fortà 7,5 biciuia lacul si ne-a luat pe sus.

Complexul Razelm oferà uneori surprize neplàcute. Valuri înspumate de furtunà de 1,5-2 metri înàltime alergau în grupuri, cu distante foarte mici între ele.

Uneori, printre valuri puteai zàri fundul nisipos. Forta vântului era enormà, dar directia destul de favorabilà. Valurile erau prea puternice. Pentru a micsora lovitura valurilor, ne puteau umple barca în câteva secunde, am renuntat sà mergem direct la Portita.

Nu eram legati de nici-un program. Am pàstrat vântul din directia pupa. Navigând doar cu focul, în scurtà vreme viteza a crescut suficient ca barca sà intre în planaj.

Cu încàrcàturà mare si o treime din velaturà, Olandezul zbura peste valuri, prinzându-le din urmà. Ajungea pe vârful unui val si sàrea pe urmàtorul. Làsati în voia vântului, am traversat lacul în 24 de minute, cu o vitezà de 27 km/orà. Ambele palme îmi sângerau de la funiile ude tinute direct in mana. Am esuat pe o plaja de nisip, pe Ostrovul Lupilor. Incordati la maximum, am reusit sà ridicàm în doi barca plinà si sa o punem pe mal, la adàpost de valuri.

Abia ajunsi pe uscat am realizat forta vântului.

Am încercat sà mâncàm ceva, dar nu aveam entuziasm.

Ne-am culcat la adàpostul bàrcii si am adormit pe loc.

Când ne-am trezit vântul urla sàlbatec. Cablurile care tineau catargul suierau sinistru, sandourile ce retineau trapeza se zbàteau ca scoase din minti.

Sticla goalà din care bàusem apa mineralà suna ca un tub de orgà sub vânt.

Stuful verde si plantele sàràturilor, gri si rosii, erau culcate la pàmânt.

Neputând pleca, am colindat insula, liman din nisip, spre spaima miilor de pàsàri. Ratele nu reuseau sà-si ia zborul, din cauza vântului care le rostogolea prin aer.

Eram la zeci de kilometri de orice urmà de civilizatie. Am vàzut cel mai frumos ràsàrit de lunà plinà, care se poate imagina. Vântul nu a contenit toatà noaptea.

26 August, ora 5 dimineata. Vântul a càzut, valurile la fel.

Fàrà bàietel, tabieturile au dispàrut. Dupà 20 de minute suntem gata sà pornim.

Ràsàritul soarelui ne gàseste pe apà. Cum harta turisticà nu stràluceste prin exactitate. « ne redresàm » mersul dupà un remorcher care ne taie calea.

Precis ca merge si el la Gura Portitei.

Eroare! Dupà 15 minute de mers sub vânt printr-un canal îngust, cu declivitate, suntem antrenati la vale de un curent puternic spre sud. Trecem prin fata unei cherhanale ; aflàm cà suntem pe canalul 5. Incercàm zadarnic sà ne întoarcem. Renuntàm în cele din urmà.

E doar 6 dimineata. Vom iesi în mare pe la Periboina. Dupà baraje repetate de trestii si stuf, ni se deschide o nouà mare platà, lacul Sinoe. Pornim încrezàtori.

Dintr-odatà derivorul se înfige adânc într-un banc de nàmol, în mijlocul întinderii de ape. Lama din placaj de 4cm grosime si 1,08 metri adâncime e blocatà. Nu il putem ridica, un fragment de scoicà a prins buza de cauciuc. Cobor în apà. Nici un metru de pârghie nu e suficient pentru a o elibera.

Scoatem cârma. Incepem o manevrà complicatà. In apa pânà la piept, împing barca în lungul lamei derivorului, arând fundul în ràcoarea diminetii.

Picioarele mi se înfig adânc în nàmol. Cu mâinile mà tin de oglindà, sà pot împinge cu pieptul, ca boul în jug. Din când în când, derivorul se desprinde din noroiul gros. Vântul care împinge în cei 18 metri pàtrati de velaturà mà smulge brusc din noroi, fluturându-mà ca pe o cârpà în spatele bàrcii. Iar ne împotmolim. Imping din nou. Iar ne desprindem.

Mi s-a fàcut frig. Dupà mai mult de jumàtate de orà de chin, apare o lotcà cu pescari lipoveni, cu vela cu pic. Suntem salvati. Ei sunt capabili sà se orienteze perfect pe apà, chiar fàrà repere materiale. Ne indicà canalul navigabil, invizibil ochilor nostri.

De îndatà ce ne eliberàm, îi depasim foarte repede. Se uita putin ciudat la noi.

«Dar ce vant ati luat? Luati-và dupà semne!» ne striga ei din urmà.

Ajungem la Periboina, un loc feeric la ràscrucea apelor.

Totul este pustiu, nici vegetatie, nici clàdiri, nici oameni.

Doar pàsàri care tipà strident. Pentru noi Periboina este tàrmul de la capàtul pàmântului. Limba de nisip care separà lacul de mare este ruptà de valuri pe o portiune de 8 metri.

Fàcând slalom printre jaloanele care marcheazà capàtul canalului, trecem lansati printr-o învolburare de apà dulce si sàratà.

Am trecut. Marea Neagrà ne primeste generoasà, cu valuri mari, lungi si line.

Munti de apà care depàsesc bine linia orizontului ne urmàresc continuu. Le vedem apropiindu-se amenintàtoare si dispàrând apoi umile pe dedesubt. Soarele ne zâmbeste prietenos. Cu vânt usor din pupa, ne îndreptàm spre sud, urmàrind tàrmul.

Olandezul alunecà lin ca o fantomà, înghitind kilometrii. Cabotând, làsàm în urmà insula Chituc, urmàriti de tàuni uriasi, opriti din zbor de vela mare. Inteapà ràu bestiile! Lichidàm câtiva cu o balena de rezervà, confectionatà dintr-o lamà de teu. De pe mal, un grànicer ne face semne prietenesti. Vântul se schimbà progresiv, alura lui creste. Trecem dincolo de taliene. Pe stâlpii de sustinere stau pescàrusi albi, obraznici, si cormorani negri si demni. Mai încolo plutesc câteva pàsàri mari, alb-murdare. Sunt pelicani.

In fata noastrà se hârjonesc 2 delfini. Inima ne e plinà de entuziasm.

Slocum, Gerbault, Heyerdahl, Chichester aveau dreptate. Nimic nu poate fi mai frumos ca marea. Depàsim o cherhana. Pescarii reparau nàvoadele pe nisip.

Strigàm din ràsputeri: « Mai avem mult pânà la Nàvodari? »

« Vre-o 20 de kilometri. Dar din ce tarà sunteti...?!? »

Promontoriu dupà promontoriu, ajungem în fata digului de la capul Midia.

Urcàm în vânt strâns. Trecem prea aproape de el. Apa e neagrà ca smoala si foarte agitatà. Valurile mari se întorc din peretele de beton si ne lovesc dezordonat cu vârfurile lor, acum ascutite. Dupà ce trecem de dig, golful ni se deschide larg în fatà. De-odatà barca începe sà trepideze, ca o càrutà pe hârtoape. Ce s-o fi întâmplat ?

Aha! Ochii ne sunt vràjiti de o imagine inedità. Apa màrii de culoarea smaraldului a fost nàpàdità de milioane de meduze multicolore, una lângà alta.

Unele sunt mari, ca o pàlàrie de soare. Altele mai mici, sunt mai colorate. Pe cât e de neplàcut sà te strecori printre ele, în apà, pe atât e de plàcut sà le vezi din barcà.

Nu stiu dacà seamànà mai mult cu o pajiste înfloratà sau cu o supà cu gàlusti, dar combinatia aratà minunat. In dreapta noastrà ràmâne tabàra Nàvodari. Poposim la Mamaia Sat. Reusim sà ridicàm derivorul si esuàm elegant pe plaja finà.

Este aproape ora 18. Am navigat peste 12 ore în sir.

Cu tangonul metalic, pârghie, asezàm confortabil Olandezul nostru Zburàtor pe anvelopele càrate cu trudà. In timp ce eu scot lucrurile din cambuzà, cârmaciul pleacà sà caute niste prieteni, veniti în vacantà. Intr-un târziu apare cu ei. Facem cunostintà: Ion si Adriana, sot si sotie. Le povestim plini de entuziasm, plànuind o plimbare în 4 a doua zi. Intre timp s-a înserat. Au apàrut tântarii. Ei fug îngroziti. Noi ràmânem indiferenti, tàbàciti din Deltà. Pe întuneric, printre dune, ne îndreptàm spre sat, încàrcati cu bagaje.

Ne ràtàcim. Ne întoarcem. Ne ràtàcim din nou. In sfârsit gàsim drumul. Am ajuns. Ion a vorbit cu gazda care ne-a pus asternut curat într-o camerà alàturatà. Masa e aproape gata.

In curând începe „Serialul“. Am ajuns în plin secol XX.

La apropourile discrete ale prietenilor, simtim nevoia sà facem si un sacrificiu. La lumina lanternei, ne spàlàm cu apà din fântânà. Curati, proaspeti, ne instalàm hàmesiti la masà.

Nu am mâncat nimic de 36 de ore.

A doua zi de dimineata, mare dramà. Toti 4 avem stomacul deranjat. Facem cu rândul coadà la privatà. Verde la fatà, Adriana renuntà sà ne mai conducà. Ion ne ajutà la bagaje, ne împinge în apà si ne ureazà drum bun.

Nici noi nu ne simtim prea bine. In plus vântul e slab si valurile au creste înspumate. Suntem uzi si ne e frig. Avansàm totusi vizibil.

In fata hotelului Riviera remarcàm pânze albe. Intâlnim lotul national de yachting.

Dinspre mal se apropie de noi douà lebede albe cu pânzele ca lamele de cutit.

Avansezà vertiginos în timp ce noi ne balansàm greoi. Sunt « FD »-uri de competitie. Suntem priviti cu curiozitate, ca ambarcatiune hibridà neidentificatà. Si cu un oarecare dispret. Parcà ni se face rusine: velele noastre stràmosesti au urme de cauciuc de la un autocamion. Deodatà se întorc, làsându-ne singuri. Mergem din ce mai încet, pânà când vântul cade de tot.

E calm plat. Timpul trece greu. In douà ore nu reusim sà parcurgem 2 kilometri. Barca noastrà, chiar prea încàrcatà, tot este foarte usoarà. Cea mai micà unduire a apei o leagànà, fàcând sà oscileze catargul de 7 metri. Lovindu-se ritmic, toate piesele agàtate de cabluri fac un zgomot care poate concura cu succes picàtura chinezeascà.

Suntem în fata plajei de la Tataia. Amândoi am devenit nervosi. Imi aduc aminte, azi 27 august e ziua mea de nastere. Asta nu-mi remonteazà moralul.

Incetul cu încetul se ridicà o brizà usoarà. Penibil, ajungem în dreptul portului Tomis. S-a înnorat complect si picà. Mie imi clàntàne dintii de frig. Ne decidem sà ne oprim, de îndatà ce vom putea acosta. Dar odatà cu începutul ploii se ridicà si vântul.

Ploaia e caldà. Si vântul creste. Avem deja alt moral, trecând în mare vitezà prin fata cazinoului. Trecem în fortà de tetrapozii uriasi de la digul portului Constanta.

Depàsim prin larg vapoarele care asteaptà sà intre în radà. Cu toatà greutatea încàrcàturii si vântul strâns, Olandezul încearcà planaje medii.

Un zgomot specific, un fâsâit prelung, armonios, aproape muzical, anuntà ca barca intrà in planaj : ups-seeee-eeh, ups-seeee-eeh, ups-seeee-eeh. Si cu velierul ingreunat, planam cate 4-6 lungimi de barca. Purtata de vant, barca sare de pe un val pe celalalt.

Nu degeaba se cheama Olandezul zburator. La spate, cârma ridicà jerbe de apà, ca un motor de 20 cai. La Agigea iesim progresiv din ploaie.

Marea ia o culoare de topaz si sclipeste în razele soarelui, iesit dupà norii vinetii.

Ce frumoasà ni se pare acum viata.

Ultimele picàturi mari de ploaie aruncà stropi în jur. Vântul se întoarce direct din fatà. Manevràm în volte largi. Dublàm digul mare spre Eforie Nord si Capul Tuzla.

In imensitatea màrii observàm la orizont o ambarcatiune cu vele albe.

Cu tot vântul potrivnic, ne apropiem de ea in vitezà. Jumàtate de orà mai târziu am ajuns la nivelul ei, în largul Costinestilor. Nu era barca colegului nostru, operatorul, ci un cuter mic, bàtând pavilion polonez, cu fete apetisante pe punte.

Ne facem semne. Dupà o altà jumàtate de orà, pânza albà a dipàrut în urmà.

In aceastà zi, practic trecem în revistà constructiile marcante de pe litoralul românesc. Amândoi suntem arhitecti si nu ne abtinem sà le comentàm. Dinspre mare cel mai reusit era hotelul Amfiteatru, care-si desfàsura jocul de terase succesive.

Trecem de balizele din largul portului Mangalia. Apare plaja de la 2 Mai, tinta noastrà finalà. Colegii, o odihnà bine meritatà ne asteaptà. Ni se pare cà-i si vedem fàcându-ne semne. Venim cu vânt purtàtor drept spre plajà. De prea multà grabà, facem o gresealà, trecând peste un banc de nisip superficial, într-un loc unde se sparg violent valurile.

In 5 secunde, Olandezul a fost pus de-a latul pe nisip si umplut cu apà. Sàrim în apa micà si smulgem capacele de golire. Miscând alternativ când de pupa, când de prova, reusim sa scoatem barca din zona primejdioasà. Am ajuns. Cu regret, scoatem lucrurile ude din cambuzà. Luàm masa la Dobrogeanul, cu muschiulet de porc si cartofi pràjiti.

Fac cinste, doar este ziua mea. Reusesc sa deschid sticle de bere cu degetul mare, intarit ca o copita, in admiratia celor din jur. Suntem incantati de victorie.

Am ajuns la tinta. S-a fàcut târziu. Ne întoarcem sà dormim în barcà, pentru ultima oarà. Suntem treziti de mai multe ori noaptea de cheflii. Când ne sculàm, descoperim cà ni s-au furat o buna parte din bagaje, cu noi dormind în barcà. Bine e înapoi în civilizatie…

Hai Andrei, sà ne càutàm o gazdà, cà àstia ne lasà « olteni ».

Aventura noastra s-a terminat. Un an mai târziu, càlàtorii pe mare « în zona de granità » nu mai erau posibile. Au fost interzise.

Tocmai incepea La Belle Epoque, adica « labele - poc ». Am ràmas numai cu amintirile.

Poza cu 2 Andrei, in stanga eu, in dreapta el – Pandi si Metzu’.

Articolul a mai fost publicat in Revista Yachting Club, din martie-mai 2004

Toate fotografiile au 40 de ani.

Intre timp am inteles : clubul nautic a fost infiintat /dotat pentru persoane mai importante. Printre ei poate si R.Jansen, fiu de ambasador, operator TVR ulterior plecat din tara.

« Pustiul » Serban a murit la ski nautic. In 26 dec.2004, Tsunami cel Mare l-a prins in Ceylon.